7 aprilie 2017

Acolo unde se termină igiena ȋncepe politica

Presupun că orice individ cât de cât zdravăn la cap și-a epuizat până la ora asta toate resursele de optimism și de răbdare în privința “mai binelui” ăluia pentru care se fac opțiuni politice. Afară de câteva puseuri de sănătate mintală apărute răzleț te miri pe unde și asfixiate înainte de-a-nvăța să-și ducă lingura la gură, nicăieri în lume nu există o clasă politică sau măcar un partid politic pe care să poți pune o etichetă care să aibă vreo legătură cu coerența și salubritatea. Și dacă nu există de-atâta amar de vreme, nu e clar că e imposibil? De-asta n-am văzut niciodată o soluție în generarea de partide noi la infinit – e cam cum făceau elevii ăia cu caiete neîngrijite la școală, începeau altul, ca să arate cumva, scriau o pagină frumos-frumos și-și reluau bunele obiceiuri porcine pe verso. De altfel, la modul general vorbind, cred că e stupid de-a binelea să halucinăm în grup despre cum politicul își va impune vreodată standarde valabile. Revin la ce ziceam și-n alte vremuri, standardele nu le poate impune decât societatea civilă. Fiecare sezon electoral nu e altceva decât alegerea unui compromis din mai multe posibile, ori ca să ai dimensiunea compromisului pe care ți-l lipești în frunte mă gândesc că e obligatoriu să-l raportezi la un optim. Dacă cineva îmi arată scrise undeva niște variante de optim produse de societatea civilă în mod organizat și promovate până la exasperare, de să le-nvețe lumea ca pe 112 pentru urgențe, mă retrag și-mi văd de treabă. Cerem mereu programe politice serioase dinspre partide, dar noi nu avem un program civic la care să poată răspunde partidele alea, mai bine sau mai prost. Uimirea nu e că la superficialitatea noastră partidele răspund cu superficialitatea lor, uimirea e că suntem mereu stupefiați de simetria ofertei în raport cu cererea. Ce producător de alimente și-ar arunca produsele expirate la gunoi câtă vreme lumea ar sta în continuare la coadă și nici o autoritate n-ar interveni cu sancțiuni? Ei, uite de-aia primim hoituri și lături, pentru că pare că ne plac al naibii – disputele noastre sunt despre care hoituri și care lături se lasă cu mai puțină indigestie. Deci insist: cum arată totuși un sistem sustenabil aplicabil în România? Uite, sub titlul ăsta cred că ar trebui să-și desfășoare activitatea un grup de profesioniști capabili să producă “manualul tehnic” al țării. Cred că alea sunt singurele dispute justificate, alea legate de exercițiul determinării optimului. Și mai cred că există un cadru general în privința căruia n-am avea absolut nici o dispută. Mă-ndoiesc să-mi iau o plasă de roșii-n cap doar pentru că-mi doresc apă realmente potabilă la robinet – pare o pretenție rezonabilă totuși în țara cu a doua rețea hidrografică din Europa, după Franța. Pot merge cu exemple similare la infinit, doar întrebați. Dacă măcar cadrul ăla general ne-am căzni să-l impunem politicului, vă garantez că ne-ar fi mult mai ușor să cădem de acord și pe chestiuni de mai mare subtilitate – dacă n-ai patru roți sub tine, pare ușor exotic și recreațional să tragi de volan un pic mai spre dreapta sau un pic mai spre stânga, nu găsiți? Pentru că exact asta facem de ani buni, ne-mpărțim borcane-n cap unii altora despre cum trebuie s-arate șoferu’ și cum să-l cheme, da’ noi n-avem roți sub noi. Apreciez mult chiar și frenezia tinerilor care s-au trezit cu gura deschisă în stradă, brusc foarte interesați de politică și cu gusturi foarte fine despre destinațiile de vis înspre care-ar fi minunat să ne-ndreptăm, numai că ne cam ajung picioarele pe jos  always remember Flinstones. Întrebați greșit, nu e “Unde?”, nici “Cu cine?”, e “Cu ce?” în prima fază. Pe urmă ne vin și idei. Asta ar fi o prezentare de ansamblu a gândurilor ălora care mă fac de multă vreme să cred în necesitatea unui echivalent al Clubului de la Roma în România. Dar nu de discreția comunicațională a Clubului de la Roma, ci exact pe dos. Atât de pe dos, încât să-ți fie greu spre imposibil ca partid să mai produci campanii electorale de tip flegmă-ntre ochi. Deci, iubiți credincioși, unde sunăm și noi pentru ora exactă totuși? N-aș recomanda niciuna dintre abrevierile alea “împrospătate” periodic prin anagramare și mai ales prin agramatism. 

Pentru inspirație, recomand “Cumpăna României”, scrisă de Călin Georgescu. În paralel, un interviu din care vă puteți face o idee despre cum sună un om care nu folosește conceptul de proiect de țară pe post de clișeu echivalent în penibil și-n puerilitate cu alergenul “out of the box”:

4 ianuarie 2017

Fuziunea în genunchi şi cu gura plină

S-o luăm de la capăt, ca să ne poată urmări toată lumea: Crin a zis ca vrea minim 20%, ai lui au preferat să-l lase să-şi rupă gâtul, zis şi făcut, a demisionat, dar pentru că urmau prezidenţialele şi partidul nu putea merge la război aşa, rupt în fund, trebuia cârpit cu PDL-ul, ocazie cu care PDL-ul a fost ras de pe suprafaţa pământului cu numele, iar PNL-ul a fost ras de pe suprafaţa pământului cu sufletu’, urma să vedem mai târziu – mai ales luna trecută, la parlamentare. De ce-a ieşit aşa? De înzestraţi ce-au fost cei rămaşi să gestioneze fuziunea după plecarea lui Crin. Lucrurile au mers în linia asta: PDL-iştii au renunţat la nume pentru că în realitate ei nu mai ştiau cum să scape de identitatea ruşinoasă – exista deja precedentul ARD, când, ca să-l citez pe Vasile Blaga într-un moment de sinceritate involuntară şi ebrietate voluntară, “ARD-ul a dus cea mai cumplită campanie de mistificare a adevărului din ţară”, schimbând culorile şi numele PDL sub pretextul incluziunii de cantităţi neglijabile gen Forţa Civică şi una dintre aripile de 0.0002% ale PNŢCD. PNL-ul în schimb pare că şi-a păstrat numele numai ca să-şi bată joc de el. Rezumând până aici: PDL-iştii urmăreau prin fuziune să-şi acopere ruşinea, PNL-iştii urmăreau să-şi ascundă neajutorarea. Doar că, prin puterea supranaturală a imbecilităţii conducerii-pereche, rezultatul a fost că PNL-ul vechi s-a umplut de ruşinea PDL-istă, iar PDL-ul s-a contaminat cu neajutorarea PNL-istă. Bine, acuma să n-o luăm în tragic, oamenii şi-au atins scopul până la urmă: şi-au propus ca împreună să pună umăru’ şi să facă un partid mare-mare. Şi le-a ieşit: PSD – recunoaşteţi, e chiar mai tare decât Neprihănita Zămislire. :)) Dincolo de glumă, ca imagine publică dinspre “PNL” nu mai răzbate decât vocea PDL. Ceea ce face rău ambelor partide prinse-n schemă: PDL-ul îşi urlă trecutul ruşinos mai abitir decât oricând, iar PNL-ul vechi, de unde era el mic şi şleampăt, pare că s-a dizolvat cu totu’. Am reluat istorioara fuziunii cu devorarea post-coitală a partenerului strict pentru a lăsa la îndemână viitoarei conduceri, dacă s-o nimeri să fie predominant din vechiul PNL, recomandarea caldă să nu facă tâmpenia pe care o face Ludovic Orban zilele astea, prelungind-o pe-a lu’ Gorghiu, anume tâmpenia de a-i pupa în fund pe PDL-işti, preluându-le totodată şi mesajele inepte. Nu aia e soluţia, nici pentru voi, nici pentru ei, după cum s-a arătat mai sus. PDL-iştii trebuie luaţi exact de-acolo de unde sunt, din colţu’ ruşinos, şi făcuţi să priceapă de vorbă bună că reducerea sonorului e singura şi ultima lor şansă de-a se mai putea integra în politica de actualitate. Pentru că insistând să-şi expună ziua-n amiaza mare toată gonoreea de care dispun obligă electoratul de dreapta să-i izoleze într-o carantină pe termen nelimitat, la pachet cu tot ce include “PNL”-ul actual. Că tot veni vorba de viitoarea conducere: dacă oameni precum Ludovic Orban şi alţi liberali vechi nu pricep că congresul ăla din primăvară va fi pe viaţă şi pe moarte şi că orgoliile stupide nu fac altceva decât să-mpingă-n faţă nătăfleţe ca Turcan sau Trăilă, atunci chiar nu mai e nici o şansă de recuperare a partidului şi chiar nici o raţiune ca vreun om de bun-simţ şi-n toate minţile să rămână sau să intre în troaca aia de partid devenit insectar de boli venerice. (Sigur, să nu ne iluzionăm acum că vechiul PNL era vreo mănăstire de maici sau vreo enciclopedie de mari caractere – ştiţi cum e, dacă PDL-iştii sunt curve, atunci musai PNL-iştii sunt curvari. Şi au avut de ales, Crin le-a oferit două variante, şi dintre căsătoria din dragoste şi căsătoria din interes au ales violul cu acordul victimei – o nouă formă de împreunare a destinelor, în baza celor mai sincere resentimente. Fie primit, le dorim casă de toleranţă, sau cum s-o fi urând – adecvat gerunziu, este? :)) – la cununii din astea cu ficatu’ mărit.)

Pentru o abordare mai riguroasă a perspectivei viitoarei conduceri a “PNL”, care ar avea sarcina să-i şteargă ghilimelele, mergeţi cu Sorcova pe la Radu Zlati, că a făcut un frumos portret de viitor preşedinte de partid, poate vă inspiră-n vreun fel.

31 decembrie 2016

Nimeni nu-i iubeşte pe copiii cuminţi

Am mai scris cândva un post cu acelaşi titlu, dar pentru că blog-ul cu pricina nu mai există, deci nici post-ul, reiau în alte cuvinte aceleaşi lucruri. Am scris cu ceva zile în urmă post-ul despre incapacitatea noastră de a produce lideri. N-aş vrea să rămânem la stadiul de constatare fatalistă, există cauze. Şi principala cauză din punctul meu de vedere e faptul că nu creştem copii cu personalitate. Aşa uite ne pomenim cu două categorii largi de prunci si foşti prunci: ăia cuminţi şi ăia care, fiind foarte cuminţi şi deci foarte şterşi, la un moment dat răbufnesc într-un fel de non-conformism tras de păr, cu orice preţ şi peste limitele penibilului. Undeva pe deasupra ăstor două categorii sigur că plutesc cei născuţi gata conformaţi să fie lideri sau măcar stimuli vizibili, dar nu stridenţi. Ăştia sunt îngrozitor de rari – copiii care nu pot să fie cuminţi, la modul biologic, dar nici nu-i vezi sărind calul vreodată. Reglajul fin, despre asta e vorba, dozajul. Eh, categoriile astea se reflectă în toate domeniile. Dacă e să aplicăm în politică povestea, exact asta vezi în partide, copii sau foşti copii şterşi, copii obraznici din nevoie de atenţie şi ăia câţiva care se mişcă natural. Încep cu categoria aia rară, că e mai simplu – trei am văzut, cu stiluri complet diferite: Crin, Ponta şi Băsescu. Dintre ăştia trei, singurul care şi-a anihilat potenţialul e Ponta, pentru că a făcut prostia să se înscrie într-un partid care din construcţia lui produce numai copii cuminţi (=şterşi). Şi atunci în momentul în care a trebuit să reprezinte tot partidul sigur că i s-au impus nişte coregrafii stupide, cu mânuţele la spate şi cu recitat de poezioare imbecile despre gândăcei. Evident că nemaifiind el şi anihilându-şi magnetismul, unde mai pui excesul de comunicare, a enervat pe mai toată lumea. Băsescu şi-a făcut numărul pe segmentul lui de electorat perfect, Crin şi-a făcut numărul pe segmentul lui de electorat perfect – diferenţa dintre cei doi fiind bazinul electoral: dacă mari consumatori de umor de bodegă nu-i tare dificil de găsit, cu consumatorii de subtilităţi e un pic mai greu. Una peste alta, ăştia trei sunt afară din ring şi-n locul lor au venit la vârf numai copii silitori în ciuda neputinţelor – mă rog, şi copii cu posibilităţi intelectuale restrânse medical, care desemnează premieri prin SMS, poate chiar de pe WC, avem dreptul să ne imaginăm orice dacă suntem lăsaţi de capu’ nostru. Şi dintre toate partidele PNL pare să se fi scufundat cel mai rău în fosa septică a sociologiei, punând împreună exact alea două categorii nefericite: copiii şterşi din vechiul PNL şi copiii obraznici din fostul PDL. Nici măcar silitori, ca ăia din PSD. Şi nici dinspre societatea civilă nu pare că vine pe ţeavă altceva. Păi când vrei să revigorezi o structură cum e un partid politic nu vii tot cu tocilari şi pârâcioşi. Desigur, nici cu impertinenţi. Doza, futu-i, doza! (Apropo de doză, mi-l amintesc pe Ponta în 2014 făcând tot felul de mişcări exagerate, în timp ce Crin răspundea, întrebat fiind prin emisiuni ce crede despre alea, că Ponta se gândeşte bine, da’ greşeşte doza. Aşa a făcut şi cu nebunia aia cu “USL trăieşte!” – de câte ori îi vedeam pe PSD-işti ieşind cu tâmpenia asta îmi venea în cap un episod din copilărie, când una dintre verişoare şi-a găsit pisicu’ turtit între lemne ca un peşte, cu ochii dispuşi lateral. Şi săraca era devastată complet, în vreme ce eu mă zbăteam psihic între tendinţa naturală de-a empatiza şi râsu’ sănătos care stătea să mă pufnească din motive de reprezentare grafică – ei, cam aşa-l simţeam şi pe Crin când îi auzea pe ăştia cu “USL trăieşte!”, împărţit între depresia realităţii şi umorul involuntar şi inert al pisicii ăleia turtite-ntre lemne, cu ochi cu dispoziţie laterală.) Revenind: nimeni nu-i iubeşte pe copiii cuminţi, iar în politică nevoia asta de-a ieşi din anonimat se traduce prin dorinţa de putere, care nu e altceva decât dorinţa de atenţie din copilărie, translatată la o altă vârstă – de-aici şi stridenţele alea de tip Valeriu Zgonea, Alina Gorghiu, Raluca Turcan etc. Sunt pur şi simplu copii şterşi, care la un moment dat pun mâna pe-o cărămidă şi sparg un geam, numai ca să-i vadă cineva că există. Tot copiii cuminţi şi complexaţi sunt ăia care-şi devorează liderii cu greutate, tocmai pentru că altfel rostul lor în politică e să băltească în general şi să împartă fluturaşi în campaniile electorale. Un partid inteligent ia copiii cuminţi şi-i transformă în elevi silitori, adică în specialişti pe diverse domenii, ocazie cu care e mult mai uşor să-i ţii în frâu, pentru că le dai un sens pe lumea asta, chestie care le foloseşte şi lor, şi foloseşte şi partidului. (PSD ştie cât de cât chestia asta.) PNL nu mai produce lideri pentru că nu produce elevi silitori – de-aia nici nu are specialişti în comisii şi nume grele pentru ministere – şi pentru că lumea bălteşte fără utilitate în partid singura lor raţiune de-a exista e să-i tragă preşu’ ăluia care-ncearcă să se ridice peste ei şi să-i îndrepte înspre ceva. Iar din exterior, repet, PNL nu poate fi salvat pompând în el alte stafide. Pentru că nimeni nu-i iubeşte pe copiii cuminţi. (Nici măcar pe copiii cuminţi care dau ochii pe spate când aud de monarhie, de “valori” şi de Brătieni – poate cu atât mai puţin.)

26 decembrie 2016

Incapacitatea de a produce anti-Ungureni

Zicea Crin cândva că se teme de “capacitatea sistemului de a produce la infinit Ungureni”. Eu nu de asta mă tem, eu mă tem de incapacitatea noastră, şi a partidelor politice în special, de a produce lideri capabili să se opună Ungurenilor – le-am zis eu anti-Ungureni. Că PSD-ul, în alte vremuri PDL-ul, iar acum partiduleţele alea borcan nu produc anti-Ungureni, nu-i vreo stupefacţie, astea-s partide care din însăşi constituţia şi condiţia lor sunt guri de aerisire ale sistemului. Aşteptarea era ca dinspre PNL să vedem o tendinţă de compensare, de echilibrare a statisticii. Numai că statistica ne arată că singurul astfel de lider produs de PNL de la reînfiinţare a fost Crin, pe care nici nu cred că-i cinstit din partea mea să-l pun în cârca PNL – Crin s-a autoprodus şi s-a pus la dispoziţia partidului într-un moment în care o masă critică de nemulţumiţi nu găseau un ciocan să-i dea una-n deşte lui Tăriceanu. Asta e toată istoria din spatele preluării conducerii PNL de către Crin, nu e ca şi cum partidul s-ar fi îngrijit să-l nască şi să-l crească, să ne mântuiască. (Uite că m-am tâmpit de la specificul sezonului. :)) ) PNL doar s-a folosit de el ca să-i fie bine o vreme, după care s-a... ăsta pe toate gândurile lui bune – e o practică întâlnită şi-n interacţiunile dintre indivizi, nu e nemaivăzut ca partea care beneficiază de sentimentele fine ale ăluilalt s-o ia ca pe-o treabă uşor de înlocuit şi să-i facă vânt. Ca să prelungesc tâmpenia de sezon, nu, refrenul PNL n-a fost ăla cu mântuirea, refrenul PNL a fost un profund şi continuu “Leru-i ler” – şi aşa a rămas până-n ziua de azi. Deci nu, n-are sens să aşteptăm de la PNL vreo expoziţie de feţe virile, cu atât mai puţin zilele astea, când s-au profilat pe parada de fătuce. Bine, am mai vorbit de altfel despre faptul că din punctul meu de vedere cea mai sănătoasă sursă de lideri ar fi societatea civilă, dacă ar fi.  Uite, chiar acum există o zbatere dinspre nişte oameni de bine de a pune pe picioare un aşa-numit club liberal – îi zice Asociaţia Clubul Liberal “I. C. Bratianu-1875”. (Sună un pic nemuzical alăturarea aia cu “Asociaţia Clubul”, da’ nah, atât s-a putut.) Eu dinspre ei asta aş aştepta, să devină un generator de lideri. Descrierea pe care şi-o fac ei zice că s-au constituit ca să conserve identitatea şi linia doctrinară a vechiului PNL, aşa cum erau ele înainte de fuziunea de tip viol cu acordul victimei – un fel de buncăr politic pe vreme de manele, dacă vreţi. (Fatalmente chiar în spiritul manelei devenită imn al PNL, “vântul bate, apa trece, pietrele rămân” :)) – îmi pare rău, băieţi, nu m-am putut răbda.) Sigur că mie mi-a stârnit interesul o astfel de iniţiativă şi instinctele îmi spun să-i susţin pe oamenii ăştia, aşa cum l-am susţinut pe Crin, fără să fiu implicată direct – după cum nici membru PNL n-am fost şi n-oi fi. Pe lista cu plusuri am de apreciat intenţia în sine şi inteligenţa fondatorilor, atât cât i-am putut citi eu online – despre caractere n-aş vrea să mă pronunţ, pe unii chiar nu-i cunosc, iar cu alţii am trăit experienţe mai mult sau mai puţin plăcute de care nu-i musai să aibă parte toată lumea. Pe lista cu minusuri aş trece două nelămuriri:
● n-am înţeles absolut nimic din povestea cu conservarea identităţii PNL – s-o conserve făcând ce, concret? Că dacă e un simplu mod de petrecere a timpului liber la pensie pentru cei care n-au treabă pe-acasă, atunci n-am făcut nimic, e chiar mai puţin decât o pagină pă Feisbuc unde se dezbat serios nişte lucruri.
● care va fi mecanismul de “transfer de energie” dinspre club spre PNL? (Eu îmi exprimam speranţa că scopul clubului va fi generarea de lideri – în situaţia asta e evident cum s-ar putea influenţa viaţa şi opera PNL. Prin întâlniri de tip “ce frumos ne-am pierdut noi vremea”, nimic nu mai e evident cum funcţionează – fără să insinuez că asta se-ntâmplă, doar avertizez, dat fiind că încă n-am avut bucuria să văd vreo zvâcnire palpabilă într-o direcţie sau alta.)
(Bine, aş mai putea trece şi o a treia, cu bulină roşie:
la ce serveşte distribuirea pe funcţii de conducere într-o formaţiune în care numărul membrilor este egal sau aproape egal cu numărul funcţiilor? :)) Că eu afară de pasiunea pentru titluri şi pupat în fund n-aş putea să identific o explicaţie şi tare aş spera că nişte oameni atât de inteligenţi au aspiraţii un pic din altă ligă.)
Astea fiind zise, eu aştept cu dragă inimă o surpriză plăcută si o gură de aer proaspăt dinspre insuliţa asta de liberalism. Şi conservatorism, aş îndrăzni să sper/sugerez. Am să-i urmăresc îndeaproape, cu bunele şi cu relele care-or fi să fie.
O mică notă adresată membrilor clubului, ştiind că în rândurile lor predomină o anume simpatie pentru Crin, pe care şi l-ar dori probabil în rândurile lor: nu de prezenţa lui Crin aveţi nevoie, ci de caracterul lui. Câtă vreme nu faceţi greşeala PNL, de a vă îndepărta oamenii care chiar vă pun sufletul la dispoziţie, aveţi o şansă. Când începeţi să daţi interacţiunile intense, solicitante, pe complezenţe de doi bani, titlul de club va primi o conotaţie ca atare: de doi bani. Să dea zeii să găsiţi energia necesară pentru a începe să existaţi şi inteligenţa ca asta să nu devină un defect în sine.

Hai, leru-i ler! :)) (Nu mă pot abţine, futu-i!)

24 decembrie 2016

Demisia, Crin!

Am să mă refer la finalul de carieră politică a lui Crin discutând despre cu ce a venit, nu despre cu ce pleacă – suntem totuşi pe buza Crăciunului, n-aş vrea să sune a necrolog politic. Al PNL zic. Deşi foarte scurt putem atinge si subiectul ăsta, poate chiar ca să ajungem unde-am zis că ajungem – în linii mari, Partidului Naţional Liberal i s-a terminat suflul exact acolo unde i s-a terminat sufletul. Şi i s-a terminat în momentul în care “telefonul” PNL a-nceput să dea ora exactă – vorba vine...— în loc să transmită entuziasm. Cu asta venise Crin, cu entuziasmul, cu realitatea că ne vorbea un om viu, cu emoţiile lui, cu slăbiciunile lui, şi asta a umanizat enorm partidul. În fond, asta e toată esenţa liderilor, să ia un concept în jurul căruia există şi se defineşte o entitate şi să-i dea o faţă umană, să se pună la dispoziţie ca interfaţă între oameni şi treaba aia abstractă care nu mişcă pe nimeni. Asta n-au putut face “PNL”-iştii în campania asta, n-au putut sa dea oameni – li s-a terminat suflul acolo unde li s-a terminat sufletul. Au fuzionat de-a trăsnit, au calculat de ne-au înnebunit de cap, au adunat procentele PNL cu procentele PDL şi le-a dat procentele PSD. :)) (Apropo de fuziune, nu mi-am schimbat părerea, măcar în privinţa asta merită să le recunoaştem PNL-iştilor pe stil vechi capacitatea inovatoare şi dreptul de proprietate asupra conceptului de viol cu acordul victimei.) Tăriceanu a făcut-o şi mai groasă – şi-a făcut partid încercând să se măsoare cu Crin şi s-a pomenit egal cu Băsescu: 5% în urină. Un semn de normalitate totuşi, acolo sunt de păstrat erorile, în proximitatea marjei de eroare. Revenind la Crin, am scris destul despre el cât a fost în activitate, n-are sens să reiau acum, dar indiferent cât aţi înţeles şi cât aţi acceptat de bun din ceea ce v-a lăsat la îndemână ca preşedinte de partid, măcar cu un lucru să rămâneţi, anume că se poate zâmbi cald şi sincer în politică. Iar atunci când asta nu se-ntâmplă iese ca acum, carnaval şi feerie. Ca să fac şi o glumă proastă pe final, un motiv de optimism e faptul ca PNL a devenit un partid foarte încăpător, intră-n el oricâte partide – nu pentru că ar avea pereţii elastici, ca şerpii, ci pentru că are buzunarele sparte, ca fraierii. În condiţiile astea, oferta de dreapta arată beton de când cu fuziunea ăstor două hălci perfect incompatibile: pentru un electorat rupt în două, un partid rupt in fund. Şi-acum îmi vine în cap şi justificarea scorurilor de la parlamentare: PSD a propus relaxare fiscală, PNL, relaxare anală. Şi-a ieşit aşa frumos. Uite, am zis că nu vorbesc despre PNL, dar vorbind despre PNL nu mai e nevoie să vorbesc despre motivele ieşirii lui Crin din politică. De-acolo se trag toate, de la faptul ca liberalii în loc să se tonifice prin efort propriu au preferat să-şi tragă o frumoasă operaţie estetică de rotunjire de fund. Şi din nou a ieşit aşa frumos, încât toată campania electorală ne-au arătat doar fundul – între timp li s-a lăsat. Vedeţi, e cum vă ziceam şi-n post-ul anterior, asta e marea jenă cu PNL-ul, că singurul răspuns pe care-l mai generează din partea electoratului e în formă de tone de băşcălie. Ăsta e şi motivul titlului postului ăstuia, “Demisia, Crin!”. Din “PNL” – există o vârstă de la care devine ruşinos să practici echitaţia călare pe mătură.

16 decembrie 2016

De la “Prin noi înşine” la “Atât s-a putut”

De la evenimentul electoral încoace mă tot străduiesc să găsesc ceva serios de zis despre PNL şi nu-mi vine. Am umplut pagini de băşcălie, dar ceva serios pur si simplu nu mai am de zis despre formaţiunea asta devenită tumoral-hemoroidală. Şi cred că asta trebuie să fie cea mai îngrozitoare soartă pentru un partid – sau mă rog, două, trei, după dimensiunea neputinţei care le ţine împreună – să-ncerci să vorbeşti despre treburi serioase şi pe toată lumea să pufnească râsu’. De-aici încolo sigur nu mai poate urma nimic bun. Sau cel puţin nimic serios. Îmi pare bine că măcar meritocraţia rămâne strâns legată de PNL – pe 11 decembrie au primit exact ce meritau de la Moş Crăciun, că aşa vine Moş Crăciun la copiii cu leucemie, mai devreme, cum zice un banc absolut odios.

9 decembrie 2016

Boala partidelor mici şi dese

Nu-mi place să asfixiez entuziasmul nimănui – deşi-mi iese foarte bine – dar nebunia asta cu înfiinţatu’ de partide unicelulare devine deja o glumă foarte proastă, chiar dacă printre ele se mai numără şi unele începute de oameni bine intenţionaţi. Despre penibilitatea partiduleţelor de tip copii făcuţi la nervi, gen ALDE sau PMP chiar nu merită să povestim, exact din cauza penibilităţii, nici nu simt nevoia să dau explicaţii pentru părerea-mi proastă în ce le priveşte, am să mă leg strict de cele pornite cu bună intenţie, ca să fie mai clar de ce nu le văd bine. Păi e tare simplu de ce nu le văd bine: care poate fi evoluţia unui astfel de partid? Ştiţi ce se-ntâmplă, partiduleţele astea mici şi pline de bune intenţii toate-toate mor prin aceeaşi procedură de maximă eficienţă, numită săritura la groapa cu rahat – groapă pe care şi-o sapă singure-singurele chiar de când îşi deschid ochii, ba chiar e motivul însuşi pentru care fac ochi. Şi cum se-ntâmplă minunea? Păi uite-aşa se-ntâmplă: versul cu care-şi justifică existenţa făpturile astea politice neprihănite e acela că partidele mari şi vechi sunt pline de penali şi de corupţi şi de rahat. După care, fiind dintr-odată parte din clasa politică aia pe care o flegmaseră în capu’ trebii, se pomenesc că-i musai să aibă inclusiv păreri despre colegii de activitate şi că trebuie să aibă inclusiv preferinţe între unii şi alţii dintre ăştia, aşa mizerabili cum sunt. Dacă mai păţesc şi nenorocirea să intre-n Parlament, cu atât mai colţuroasă chestiunea, că devine şi mai stringentă şi stridentă nevoia de a opta pentru unul sau mai mulţi parteneri de dialog, fie la putere, fie-n opoziţie. Şi uite-aşa-ncepe un frumos proces de fagocitoză, pentru că se trezesc legaţi cu sfoară de penalii şi de corupţii şi de rahatu’ din partidele alea rele şi spurcate şi-mpuţite. Şi astfel, iubiţi credincioşi, iacătă compromisă ideea de partid nou şi imaculat. Nu-i vreun secret nici faptul că nu văd nici un alt sistem politic funcţional afară de bipartidism – aşa cum nu ne facem câte-o ţărişoară mică şi frumos măturată de câte ori nu ne convine ceva în patria-mamă, vorba clişeului, tot aşa nu văd de ce e nevoie de 456764234 de partiduleţe, că nici culorile pentru sigle nu ne mai ajung. Adică dai de-o gaură-n fundu’ nădragilor dacă stai să analizezi coerenţa fenomenului: eşti atâta de vânjos şi de erou, încât te simţi în stare să inventezi un partid de la zero şi să mi ţi-i bagi în comă pe mamuţii politici care dăinuie de ceva decenii prin bătătură, da’ nu eşti în stare să-ţi iei trupa de şoc, să întri-ntr-unul dintre mamuţi şi să-l renovezi şi puţuleşti după chipu’ şi asemănarea-ţi, get real! Am mai spus-o, revin: cred foarte tare în nevoia de nuclee de societate civilă care să producă lideri capabili să facă treaba aia de mai sus, să ia boii de coarne şi să-i spele de bălegar, să intre-n partidele astea infecte şi să le civilizeze, să le facă frecventabile pentru indivizi la rându-le frecventabili. Eu de partide de unică folosinţă de tip UNPR sau PPDD nu mai vreau s-aud, nici măcar în varianta dusă la operă şi la teatru – în final tot o manea iese.